Sufletul , in primul rand. Nimic nu ne urateste mai tare ca indiferenta pe care o arunci celor din jur, mai ales celor care asteapta o atentie, o vorba, un gest, un semn ca exista in viata ta, in lumea asta. Ma doare sa vad cat de putin ne misca suferinta celui de langa noi, cat de putin vibram la suferinta si tristete, chiar si la lacrimi. Ne uitam cu nepasare la cel cazut pe jos, trecem orbeste pe langa cel care cerseste, suntem imuni la problemele altora. Am ajuns sa ne pese mai mult de un telefon, sa-i acordam mai multa atentie acestuia si sa devina parte din noi, e ca si cum ar fi o extensie a mainii noastre, de care nu ne lipsim . Cand simtim aceeasi apropiere si dependenta si pentru o persoana , chiar si una de suflet? Ne-ar durea daca am pierde-o, am dispera la fel de mult cum am pierde telefonul sau s-ar strica pe neasteptate? Ce am ajuns? Ce fel de oameni suntem?Cat a mai ramas din sufletul nostru?
Ma uit in jur si vad umbre. Umbre cu capete plecate, care zambesc unor telefoane, care mangaie carcase, care protejeaza plasticuri. Vad prapastii imense intre cei de langa noi, nici nu ne mai simtim unul pe altul, stam alaturi pe scaune , dar suntem in lumi diferite, mergem in aceeasi directie, dar nu vedem nimic in jur. Indiferent cine sta in fata noastra sau langa, batrani, copii, femei gravide, bolnavi, nu avem ochi si urechi decat pentru smartphone-ul nostru. Ce educatie? Ce respect? Ce bun simt sau compasiune? Doar indiferenta…si orbim instant. Poate ca ar trebui sa facem scaune care sa detecteze persoanele cu nevoi si sa-i azvarle automat pe cei care nu se ridica de buna voie. Sa devina acestea mai umane decat noi, oamenii.
Mi-e dor de viata rudimentara pe care o traiam cand nu existau telefoane mobile, cand nici macar cel fix nu aparuse in case. Cand timpul era altfel consumat, cand stiam ca trebuie sa primeze lectiile si apoi joaca, cand ordinea era regula principala intr-o casa, cand lumea avea tinte precise, program de lucru sau scoala, cand totul avea o oranduiala. Era asa de usor sa comunici cu oamenii, sa-ti faci prieteni noi, din orice iesea un joc, voie buna, nici nu stii cum trecea timpul. Nu existau probleme de acomodare, drame psihologice, anxietate sociala sau nevoia de singuratate. Simteam ca traiesc printre oameni. Sufeream doar din dragoste…sau ambitii. Acum ma lovesc de tot felul de diagnosticuri sofisticate, nu mai stii sa vorbesti cu copilul tau, nu mai intelegi scoala, lumea din jur, nu-ti explici de ce te departezi pe an ce trece de vechii prieteni cu care te jucai odinioara. Sa fii devenit viata atat de complicat de trait, sa ne pierdem printre atatea reguli si conditii inutile, sa nu mai stim ce inseamna sa fii om, sa simti,sa vrei sa fii, sa existi ca persoana si nu ca un robot?
Ma doare sa vad ca imbatranesc, ca anii se duc si nu-mi mai raman sentimente de incercat. Ma vad tot mai singura, incet-incet , persoanele dragi odata, incep sa se departeze, pana dispar cu totul din viata ta. Cu atatea retele de socializare, am uitat sa mai vorbim ,sa ne intalnim ca sa depanam amaintiri, ca sa petrecem timp pretios. Acum ne limitam la comentarii pe marginea unei poze postate, dam un like si un sms de sarbatori. Unde imi sunt prietenele? Cunostiintele? Oamenii care ma cunosc…macar?Intr-o lume tot mai aglomerata, ma trezesc intr-o singuratate dureroasa, printre oameni cumplit de indiferenti. Si unde ne indreptam? Unde si ce vom ajunge?
My soul 