Iubirea e un viciu…

,,Daca Adam si Eva erau asiatici, inca mai eram in Rai pentru ca ei nu ar fost tentati niciodata sa guste din mar,ci ar fi mancat sarpele…”

Iubirea zace in stare latenta in fiecare dintre noi.Totul incepe de la un vis. Conturat frumos, in culoarea preferata, devenim peste noapte dependenti de propriile dorinte. Forta iubirii sta in mintea noastra flamanda de cuvinte si in sufletul nostru dornic de iubire.E de ajuns un zambet si niste vorbe si suntem gata sa deschidem rezervorul de iubire. Si transformam fara sa stam pe ganduri un tip banal in iubitul mult asteptat. Si luam zilnic doza de cuvinte frumoase, ne pierdem in ochii care-ti zambesc ,tresarim la apropierea lui .Si deodata devine un viciu. Nu mai poti trai fara prezenta lui, ii cauti privirea, cersesti tot mai des atingerea .Totul are puterea unui drog, te acapareaza, te supune, te orbeste. Incepi sa respiri promisiuni, sa desenezi planuri, sa crezi in acel moment de unicitate pe care ti-l inspira. Sa realizezi ca numai in prezenta si alaturi de el simti totul atat de intens si te surprinde de fiecare data la modul super placut ca are puterea asta asupra ta. Ceva super placut !
E simplu sa scrii despre iubire. E simplu si sa gandesti frumos cu si despre iubire. La fel, e simplu si sa te ambalezi atunci cand vine vorba de dorinte . Pana cand te pui langa cineva. Si din acel cerc al intimitatii ,in care ti-ai creat o lume doar pentru un NOI si unde totul se defineste si porneste cu ,,IMI PLACE”, pasesti pe teritoriul egoismului si al orgoliului propriu. Se contureaza tot mai clar notiunea de EU. Incepem sa aratam tot mai des cu degetul acuzator, vedem mereu balanta nemultumirilor inclinandu-se spre noi. Ne trezim, incet-incet, din betia iubirii. Cuvintele frumoase se transforma in reprosuri. Amintirile in regrete. Foarte multe regrete. Regrete pentru ca nu am reusit ,mai mult si mai bine, impreuna. Regrete ca au ramas atatea nespuse, nefacute, neimpartite si neimpartasite. Regrete pentru ca, asa cum suntem si putem, plecam mai intotdeauna aruncand cu noroi in clipele frumoase. Si uitam, foarte repede uitam ca au fost momente cand stiam si am fost absolut convinsi ca , fiind impreuna un DOI, am simtit si am dorit asa cum nu am simtit si nu am dorit cu nici o alta persoana din viata noastra. Iubirea isi pierde treptat poleiala,ne invaluim in minciuna si ne amagim incontinuare obosind sa resuscitam o dragoste pierduta. Simti durerea singuratatii din inima si golul amintirilor pierdute din minte .Amani cu incapatanare acel GATA sfasaietor, refuzi sa-ti fie bine uitand, sa intorci spatele la imbratisarile refuzate. Nu reinvii nimic. Doar esti la limita penibilului, conteaza doar momentul in care te trezesti si pui punct. Punct si inchizi usa. O inima ranita, un vis neimplinit si tot ce-ai crezut ca exista se stinge in dezgust.Te maturizezi brusc ,fara sa vrei, si te trezesti intre oameni, in mijlocul mizeriei din suflet si a parsivismului cu care isi apara confortul si interesele proprii,in vreme ce tu, de la o vreme, priveai de pe margini,naiv si plin de sperante,increzator ca iubirea transforma spirite si schimba orgolii. Degeaba vrei mai mult,mai repede si mai definitiv,degeaba cauti garantii si asigurari la tot pasul, de vreme ce nu gasim certitudini intr-o lume a naibii de nesigura si daca nu ne-am motoriza cu o mare doza de inconstienta zi de zi, am ajunge sa nu mai iesim din casa.
Iubirea e doar chipul amagitor al viselor tale, se naste din dorinta ascunsa de-a darui, e clipa de nebunie in care cautam perfectiunea pe chipul celui de langa noi. E o himera a gandurilor insetate de ecou.
Cineva imi spunea:
,,Sa inveti sa traiesti clipa si sa iei lucurile asa cum sunt, cum vin , traindu-le tocmai pentru ca ai obiceiul asta blestemat de a analiza si apoi a reanaliza la infinit; si cu fiecare noua data cand o faci, rezultatul parca iti da cu tot mai mult minus si mai putin bine pentru amandoi.”
Da. Traiesc clipa .Ma revolt si ma inving singura,ma infierbant si apoi ma sting intr-un oftat sinonim cu o acceptare umila.Vreau sa infrunt, sa schimb destine,vreau prea multe decat pot face si dori pe lumea asta, ,,vreau „-ul asta e prea plin de vanitate.
Nu vreau aprobarea nimanui. Cand suferi,plangi. Nimeni nu poate sa vina sa ceara taxa la lacrimi. Sa-ti dea bilete de voie. Sa fii. Sa nu faci. Sa poti. O faci pentru ca asa simti. M-am imunizat la neputiinta. M-am fraternizat cu durerea neimplinirilor din suflet. Nu caut normalitatea inventata de mintea altora, nici nu astept indeplinirea promisiunilor mincinoase. Mereu, mereu au fost si mereu vor exista motive pentru disconfortul moral al unei relatii, se vor gasi explicatii, se vor face incontinuare greseli, vom intalni o multitudine de NU-uri pe care nu vom reusi sa le controlam. Ele ne domina pe noi. Ce repede ne aratam cu degetul. Ce repede ne repezim la usa. Furiosi si nerabdatori de-a lua decizii definitive. La ce bun parerile de rau cata vreme nu vorbim limbajul lui „pot” cand suntem impreuna ? Crezi ca mai conteaza un zambet in atatea zile de tristete? Ne-am refuzat demult dreptul la tristete, e prea scump sa-ti permiti adevarul. Suntem atat de goi in suflet incat se aude vantul rece al tinerei ierni care se apropie timida de linistea noastra batrana si impovorata de ani. Trecutul doare si e imperfect. Viitorul e atat de nesigur si pal…Inca nu se vede, nu se simte,nu exista. Am intzepenit doar intre doua anotimpuri: iarna despartirii noastre sau toamna regasirii?
Am inchis o usa.Am deschis o alta.Suntem pionii destinului pe tabla vietii. Cand zici ca totul s-a sfarsit, se naste un nou inceput. Si deschizi iar rezervorul de iubire.