In fiecare dintre noi zace cate un ,,Marti13″ care te trezeste din uitare…
EL…
As vrea sa vii la mine intr-o seara de iarna si, imbratisati in spatele ferestrelor, privind singuratatea strazilor intunecoase si reci, sa ne amintim de iernile din povesti, unde traiam impreuna fara sa stim. Pe acele poteci vrajite am trecut cu adevarat tu si eu, cu pasi timizi, impreuna am mers prin padurile pline de lupi, spiridusii ne spionau din smocurile de muschi prinse de turnuri, falfairile de aripi ale corbilor. Impreuna, fara s-o stim, priveam viata misterioasa care ne astepta. Acolo au tresarit in noi pentru prima oara dorintele nebune si dulci. “Iti amintesti?”, ne vom spune unul altuia, strangandu-ne usor in brate, in incaperea calda, si tu imi vei zambi increzatoare, in vreme ce afara tablele zgaltaite de vant vor scoate un sunet lugubru. Dar tu – acum imi amintesc – nu cunosti basmele vechi cu regi fara nume, cu capcauni si gradini vrajite. N-ai trecut niciodata, vrajita, pe sub copacii fantastici ce-ti vorbesc cu voce omeneasca, n-ai batut la poarta castelului pustiu, nici n-ai umblat noaptea dupa lumina din departare, n-ai adormit sub stelele Rasaritului,leganata de o piroga sacra. In spatele ferestrelor, intr-o seara de iarna, probabil am ramane muti, eu pierdut in basmele moarte,tu in alte griji, necunoscute mie. Eu as intreba: “Iti amintesti?”, dar tu nu ti-ai aminti.
As vrea sa ma plimb cu tine, intr-o zi de primavara cu un cer cenusiu si cu cateva frunze de anul trecut involburate de vant pe strazi, in cartierele de la periferie; si sa fie duminica. In locurile acestea se nasc adesea ganduri melancolice si marete, si la anumite ceasuri colinda poezia, unind inimile celor care se iubesc.Se infiripa si sperante ce nu pot fi numite, favorizate de orizontul nesfarsit din spatele caselor, de trenurile care alearga, de norii de la miazanoapte. Ne vom tine pur si simplu de mana si cu pas usor vom aluneca, spunand lucruri negandite, stupide si dragi. Pana cand se vor aprinde lampioanele , si din blocurile jalnice vor iesi intamplarile sinistre ale orasului, aventurile, romanele visate. Si atunci noi vom tacea, tinandu-ne de mana, pentru ca sufletele isi vor vorbi fara cuvinte. Dar tu – acum imi amintesc – nu mi-ai spus niciodata lucruri negandite, stupide si dragi. Nici nu poti iubi, prin urmare, duminicile despre care vorbesc, iar sufletul tau nu stie sa-i vorbeasca sufletului meu in tacere, nu recunosti la ceasul potrivit vraja orasului, nici sperantele ce coboara dinspre miazanoapte. Tu preferi luminile, multimea, barbatii care te privesc, strazile pe care se spune ca-ti poti intalni norocul. Tu esti altfel decat mine si, daca ai veni sa te plimbi cu mine, te-ai plange ca esti obosita; doar atat, si nimic altceva.
As vrea sa merg cu tine vara intr-o vale pustie, sa radem impreuna de nimicuri, sa exploram tainele padurii, ale drumurilor colbuite, ale unor case parasite.Sa ne oprim pe podul de lemn sa ne uitam la apa care curge, sa punem urechea la stalpii de telegraf ca sa ascultam povestea lunga, fara sfarsit, care vine de la capatul lumii si cine stie unde va ajunge. Sa culegem flori de pe pajisti si, intinsi pe iarba, in tacerea de sub soare, sa contemplam abisul cerului, si norisorii albi ce trec, si varfurile muntilor. Tu ai spune:”Cat e de frumos!”. Nimic altceva n-ai spune, pentru ca am fi prea fericiti ca trupul nostru si-a pierdut greutatea anilor si ca sufletele au devenit fragede, ca si cum s-ar fi nascut atunci.
Dar tu – daca ma gandesc bine – , tu te-ai uita in jur fara sa intelegi, ma tem, si te-ai opri ingrijorata sa examinezi un ciorap, nerabdatoare sa ne intoarcem. Si nu ai spune :”Cat e de frumos!”, ci alte lucruri, golite de sens, de care mie nu-mi pasa. Pentru ca, din pacate, asa esti tu. Si n-am fi nici macar pentru o clipa fericiti.
As vrea totusi – lasa-ma sa spun -, as vrea, cu tine de brat, sa strabat marile strazi ale orasului la apus, in noiembrie, cand cerul e de cristal pur. Cand inchipuirile vietii alearga peste cupole si ating oamenii negri, la capatul strazilor, deja pline de nelinisti. Cand amintiri ale unor varste fericite si noi profetii pe deasupra pamantului, lasand in urma un soi de muzica. Cu indrazneala nevinovata a copiilor vom privi chipurile celorlalti, mii si mii, ce se scurg rauri-rauri pe langa noi. Noi vom emana, fara sa stim, lumina bucuriei, si toti vor fi obligati sa ne priveasca, nu cu invidie sau suparare, ci zambind usor, cu un sentiment de bunatate, din cauza serii care vindeca slabiciunile omului. Dar tu – inteleg prea bine – in loc sa te uiti la cerul de cristal si la coloanele de aer batute de ultimele raze, ai sa vrei sa te opresti sa te uiti la vitrine, la aur,bogatii, matasuri, la lucrurile acelea meschine. Si nu iti vei da seama de inchipuiri, nici de presimtirile ce trec, nici nu vei simti, ca mine, chemarea la o soarta mandra. N-ai sa auzi nici muzica, n-ai intelege de ce oamenii ne privesc cu ochi buni. Tu te vei gandi la sarmanul tau maine, si in zadar deasupra ta statuile de aur pe turle isi vor ridica spadele in ultimele raze de soare. Si eu as fi singur.
N-are rost. Poate toate astea sunt prostii si tu esti mai buna decat mine, necerand atat de mult de la viata. Poate ai dreptate tu si ar fi stupid sa incerc. Dar cel putin, asta da, as vrea sa te vad. Fie ce-o fi, vom sta impreuna intr-un fel si vom gasi bucuria. Nu are importanta daca ziua sau noaptea, vara sau toamna, intr-o tara necunoscuta, intr-o casa nearanjata, intr-un han jalnic. Va fi de ajuns sa te am langa mine. Nu voi sta aici sa ascult – iti promit – scartaitul misterios al acoperisului, nu ma voi uita la nori, nici n-o sa ma las dus de muzica sau vant. Voi avea rabdare daca nu vei intelege ce-ti spun, daca vei vorbi despre lucruri straine mie, daca te vei plange de hainele vechi si de bani. Nu vor exista asa-numita poezie, sperante comune, tristeti atat de prietene cu iubirea. Te voi avea insa langa mine. Vom reusi, vei vedea, sa fim destul de fericiti, cu multa simplitate, barbat si femeie doar, cum in mod obisnuit se intampla in orice colt de lume.
Dar tu – ma gandesc acum – esti prea departe, la sute si mii de kilometri greu de strabatut. Tu esti intr-o viata pe care n-o cunosc, si iti sunt aproape alti barbati, carora probabil le zambesti cum imi zambeai mie in alte vremuri. Probabil nu reusesti sa-ti mai amintesti numele meu. Eu am iesit deja din tine, pierdut printre nenumarate umbre. Si totusi, nu stiu sa ma gandesc decat la tine, si imi place sa-ti spun toate astea….
EA…
Imi aduc aminte de tine…si as vrea…sa fiu femeia ta.
